Telefon fix, calculator cât frigiderul, monitor cât televizorul, țigara în colțul gurii și picioarele pe birou — nu din aroganță, ci din suprasolicitare democratică.
Era perioada „Jos Iliescu!”, când încă mai credeam că dacă scrii destul de apăsat, dacă publici destul de des, dacă te enervezi suficient de coerent, se poate schimba ceva. Presa mirosea a fum, toner, hârtie proastă și libertate proaspăt scoasă din cutie, încă fără manual de utilizare.
N-aveam internet, n-aveam smartphone, n-aveam algoritmi care să-ți bage imbecili în sufragerie. Aveam telefoane cu fir, nervi, iluzii și o poftă aproape indecentă de a spune lucrurilor pe nume.
Privind poza acum, mă uit nu doar la mine, ci la o epocă. Una haotică, murdară, obositoare, dar vie. O epocă în care „Jos Iliescu!” nu era slogan de muzeu, ci respirație zilnică.
Și da, probabil chiar în clipa aia mă pregăteam să salvez România cu un editorial😂 . N-a ieșit chiar cum voiam, dar măcar am încercat cu picioarele pe birou și cu țigara aprinsă.
Marius Mitea
